Echipa „Măcelari de Elită”, văzută prin ochii lui Florin Moroșanu, directorul Fundației „Ștefan Moldovan”.

Niște oameni.

Unul este copil mare cu un suflet plin de contradicții,

Altul este perfecționist și mereu cu gândul la a fi cel mai bun,

Unul e plin de viață, omul cu o vorbă bună pentru fiecare,

Altul este capabil să dea mult și să nu ceară nimic,

Unul măsoară de zece ori cu privirea și taie o singură dată,

Altul a devenit deja legendă, fără să vrea,

Unul este tăcut, altul e proaspăt însurat,

Unul vede mereu altfel situațiile,

Altul se luptă să ajungă om mare,

Unul a reușit să fie mândru că este român “afară”.

Altul duce mai departe, cu mândrie, munca tatălui său.

Toți au făcut sacrificii personale pentru a fi cei mai buni în meseria lor.

Dincolo de calitățile individuale, acești „niște oameni” învață să fie o echipă.

Au pornit deja într-o călătorie fără să se cunoască între ei. Se pregătesc să poarte cu mândrie pe manșetă un tricolor mic care să le dea aripi în bătălia cu cei mai buni din lume, într-o meserie anonimă, meseria de măcelar.

Destinația este undeva la final de martie 2025, în Paris, într-o arenă uriașă cu multe emoții și presiuni la care trebuie să facă față.

De prea puține ori înțelegem sensul expresiei „călătoria este mai importantă decât ajungerea la destinație”. La destinație sunt emoții, bune sau rele. În călatorie este învățare, cunoaștere, neprevăzut, viitoare amintiri.

Sunt situații în viață când luăm viraje bruște, abateri de la drumul planificat. Uneori, ne trezim pe contrasens, alteori pe un drum necunoscut, o cale pe care nu am pregătit-o, dar pe care am ajuns.

Și odată ajunși pe contrasens sau pe drumeagul acela necunoscut, ne oprim și ne gândim cum am ajuns acolo. Ce energie ne-a tras din drumul nostru, ce efect hipnotic ne-a sedus.

De multe ori ajungem pe contrasens din orgoliu și pe drumeagul acela neumblat, din curiozitate, din dorința de a cunoaște. Sau, pur și simplu, ne abatem din instinct de la drumul principal.

Cam așa am ajuns și eu în această poză, am simțit că trebuie să mă abat puțin de la drumul meu.

Acum câteva luni nu știam decât o singură persoană din poza de mai sus, pe Cosmin, omul cu pălărie. El a luat un vis ce l-au visat mai mulți de ceva vreme. Și a facut visul un plan și planul lui a devenit planul mai multor oameni.

Aceasta echipă în devenire este primul exercițiu de unitate în jurul unei idei, într-o industrie aflată în suferință în România. Este exemplul care demonstrează că se poate colabora dincolo de orgolii și de spiritul de concurență.

Iar eu am început să îi descopăr pe fiecare și să simt o energie de care mi-a fost dor. Cu energia aceasta mă încarc pentru a face din drumul lor un drum cât mai ușor.